Există viață după moarte?

Zecile de mii de vizualizări ale postării “Numărătoarea inversă a început!” sunt pentru mine măsura nerăbdării și speranței cu care românii așteaptă întoarcerea, chiar și parțială, la o viață economică productivă, conștienți fiind că situația în care ne aflăm nu poate fi decât un interimat. Nu poate fi decât o soluție pe termen scurt care, cu cât se prelungește mai mult, cu atât riscă să producă efecte economice profund nocive, similare unei ‘morți’ a economiei. Din acest motiv, cred că merită să analizăm cum va arăta întoarcerea înapoi la muncă, la viață socială. Răspunsul la această întrebare pleacă de la motivul pentru care suntem obligați să stăm acum acasă. În esență, este vorba de două probleme momentan nerezolvate: abilitatea de a-i depista și izola pe toți cei bolnavi și capacitatea insuficientă a spitalelor de a-i trata pe toți cei care ar avea nevoie de asistență. De aici derivă cele trei condiții, de importanță critică, pe care Comisia Europeană le-a identificat pentru ca țările UE să-și permită renunțarea la starea de carantină și reluarea activităților economice: 

a) reducerea răspândirii virusului, 

b) capacitate extinsă de testare a populației și urmărire a celor contaminați și 

c) crearea unei capacități semnificative de rezervă a sistemelor sanitare.

Deci pentru ca economia să aibă șanse să mai repornească și să o facă în siguranță, avem la dispoziție maxim două luni în care să îndeplinim cele trei condiții. Însă, să fim realiști, îndeplinirea acestor condiții nu va asigura o întoarcere la normalul de dinainte. Temerile vor continua să ne bântuie, atât ca angajați, cât și angajatori. Episodul prin care tocmai am trecut va face companiile să realizeze că oamenii sunt de fapt veriga slabă a lanțului de producție. Vestitul slogan „oamenii sunt activul nostru cel mai de preț” ar putea fi reconsiderat de unii în „oamenii sunt principala noastră vulnerabilitate”.

Până la urmă, virusurile nu atacă echipamente și roboți (acolo intervin virușii…). Din acest motiv, înainte de a schimba fundamental modelele economice cu care operăm, pandemia va avea un efect de accelerare a unor tendințe care existau oricum în perioada pre-criză. Iar digitalizarea și robotizarea sunt în mod clar în această situație. Este de așteptat ca, în perioada următoare, companiile să aloce vaste sume de bani pentru o retehnologizare care să le scadă dependența de resursa umană și, mai ales, de resursa umană care trebuie să plece de acasă pentru a ajunge într-un loc de producție.

Asta va face ca doar o parte dintre cei care au devenit șomeri să își mai găsească un loc de muncă, existând riscul marginalizării sociale și economice a celorlalți. Astfel de evoluții vor duce, probabil, la grăbirea momentului introducerii de către unele țări a venitului universal garantat, menit să asigure o viață la minimul decenței pentru cei care nu își vor mai găsi locul în nouă economie.

Companiile vor mai realiza un lucru: lanțurile de furnizare (supply chain) vor trebui să devină mai flexibile, plătind și costul aferent. Operarea cu stocuri zero (just în time delivery) s-a putea să își piardă din atractivitate în condițiile în care, cazul unor șocuri precum cel cu care ne acum, devin un punct slab important. Managementul prost al unei pandemii de către un stat-verigă a lanțului de productie poate pune pe butuci sectoare industriale din alte țări, independent de calitatea reacției acestora la criză.

În acest context, mă aștept la o regândire a echilibrului cost-flexibilizare, prin care o creștere a costurilor de dragul flexibilizării ar putea fi considerată acceptabilă. Nu ce este mai ieftin va câștiga prioritate, ci ce este mai predictibil, mai ușor de controlat și chiar mai apropiat geografic. Deja observăm planuri de delocalizare din China către alte zone și e probabil ca firme europene să fie tentate să revină în Europa. Globalizarea ar putea fi înlocuită, cel puțin parțial, de regionalizare. O astfel de tendință ar putea fi încurajată de micșorarea dependenței de resursa umană și, deci, de costul scăzut al acesteia oferit de țările emergente. Europa de Est poate fi un beneficiar al acestor relocalizări, dar criterii de selecție nu mai au cum să fie doar costul forței de muncă, din ce în ce mai ridicat, ci și calitatea infrastructurii și a resursei umane. 

Repornirea economiilor, oricât de stringentă, va presupune sincope și ezitări, asta cu atât mai mult cu cât noi valuri epidemice vor mai apărea până la imunizarea majoritară a populației și/sau apariția unui vaccin. Astfel, studiile  arată că situația cu care ne vom confrunta în următoarele luni va fi mai degrabă a unei conviețuiri cu virusul SARS-COV-2 și nicidecum dispariția lui. Asta va presupune continuarea practicării distanțării sociale, dar cu măsură, astfel încât să continue o imunizare graduală, administrabilă, a populației. Asta ar putea face ca tocmai în țările în care contagiunea a fost în această perioadă limitată, șansele izbucnirii unui al doilea val major să fie mai mari.

Care vor fi țările cele mai pregătite să restarteze activitatea? Cele care nu doar că vor avea sisteme de detectare și tratament solide, dar și capacitatea de a susține financiar cu sume consistente o astfel de relansare. Un titlu din Bloomberg cred că spune totul în acest sens: “Germania va fi un câștigător al epocii post-coronavirus. Guvernele cu politici fiscale solide vor fi capabile să pompeze bani în companiile lor, fără să fie limitate de regulile privind ajutorul de stat.”

În acest context, de exemplu, România, intrată în criză cu un deficit bugetar de 4%, cel mai mare din UE, ca urmare a experimentelor economice nefundamentate făcute în trecut, va fi într-o poziție slabă de sprijinire a propriilor companii. Apelurile mediului de afaceri pentru pachete financiare de 15% din PIB nu au nicio legătură cu realitatea, pentru simplul motiv că nu au cum să fie finanțate la prețuri rezonabile. Iar gradul de îndatorare externă scăzut al României devine irelevant atunci când datoria va trebui achitată din cel mai mic buget raportat la PIB din UE.

De altfel, toate țările care au fost surprinse de această criză cu poziții fiscale șubrede sau grade de îndatorare ridicate se îndreaptă acum masiv spre instituțiile financiare internaționale. Astfel, economistul șef al FMI anunța de curând că 100 din cele 189 de țări contributoare la FMI au solicitat pachete de asistentă financiară, care să le permită să treacă peste șocul economic. Asta face ca fondurile în valoare de 1.000 de miliarde de dolari să trebuiască să fie suplimentate pentru a face față cererilor.  

Uniunea Europeană va pune și ea la bătaie sume importante de bani pentru sprijinirea economiilor țărilor membre, 15,6 miliarde de euro fiind alocate în acest sens.

Economiile naționale nu vor demara însă simultan în toate sectoarele. Cele care vor demara rapid vor fi cele care adresează nevoile de bază ale populației: hrană, îmbrăcăminte, serviciile care vor promova distanțarea socială etc. Cele care vor decola cu cea mai mare întârziere vor fi probabil serviciile neesențiale și care pot fi înlocuite de alte activități cu beneficii similare, care nu presupun renunțarea la distanțarea socială. În această categorie am putea include călătoriile la distanță, turismul, activitățile de recreere care antrenează prezența unor mulțimi etc.

Dar demararea economiilor nu va depinde doar de guverne sau de pachețele de asistență externă. Băncile centrale vor avea un rol important de jucat. Politicile de tip „tipărire de bani” sunt importante, dar nu vor putea fi aplicate pe termen nedefinit. Dobânzile sunt deja scăzute, așa că o scădere suplimentară a lor nu va aduce noi beneficii. Ceea ce am putea vedea va fi o devalorizare competitivă a valutelor, care să facă exporturile mai competitive și să sprijine restartarea lor.

În acest context, țări precum România ar trebui să își dorească o monedă națională mai slabă și să renunțe la obsesia populară, și mai ales instituțională, legată de deprecierea monedei naționale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *